ETNOGRAFIE. FOLCLOR. DIALECTOLOGIE

In Uncategorized by mariusvpopLeave a Comment

MONOGRAFIA GEOGRAFICĂ A SATULUI CĂLĂȚEA

Familia – instituție socială

 

Un timp îndelungat, satul tradițional a fost locul în care s-au desfășurat eforturi dure pentru  supraviețuire,  cu  un  mediu  ostil,  eforturi  inegale,  unde  omul  a  conviețuit  greu, eforturile comunităților vizând să mențină în viață societatea amenințată din toate direcțiile, intr-un echilibru relativ. Aceste eforturi erau canalizate în lupta pentru viață și supraviețuire, pentru păstrarea identității.

Treptat, familia, în cadrul societății, ia forma de securitate și solidaritate, cadru indispensabil lumii țărănești, care era plină de lipsuri și supusă la diverse agresiuni, uneori brutale.

Familia, în cele din urmă, ia forma unei instituții, de care depinde at ât prezentul, cât și viitorul unei societăți, aceasta fiind întemeiată prin căsătorie sau de ordin biologic (familii înrudite prin sânge, pereche, matriarhală și patriarhală, cea patriarhală apărând în momentul în care bărbatul își asumă rolul principal în viața economică și spirituală, dar și când gradul de rudenie al descendenților se stabilește pe linie bărbătească).

Fiecărei societăți îi corespunde un anumit tip de familie, spre exemplu, în societățile bazate pe proprietate privată, familiile se deosebesc prin proprietatea pe care o dețin; în societățile sclavagiste  exista familia stăpânului de sclavii și familia sclavului; în societatea feudală, familia cnezilor, voievozilor și juzilor, și familia țăranului iobag cu casă, sau fără casă; în societatea capitalistă, însă, deja, se făcea diferența între familii precum: familia de țărani săraci, familia de țărani mijlocași, familia chiaburilor, dar și familia celor plecați sa muncească în industrie; în socialism, familiile erau de țărani cooperatori, proprietari individuali, precum și familii plecate în orașe mari, la lucru (Chiriac, Godea, 2010).

În satele comunei Aștileu, și implicit în Călățea, în decursul istoriei, au existat toate tipurile de familii, existând de asemenea  și familii de muncitori, meșteșugari și comercianți, însă forma veche a familiei a fost ușor abandonate, datorită revoluției industriale, transformărilor psihologice și economice pe care le-a suferit societatea etc.

În prezent, majoritatea familiilor sunt formate din tată și mamă, cu sau fără copii, soții având drepturi egale.

Familiile localității Călățea se trag din câteva neamuri, care, în timp, s-au înrudit între ele, dar care, odată cu trecerea timpului, s-au înrudit și cu persoane din localități vecine, mai rar din alte județe, astfel formând noi familii prin căsătorie, și totodată rudenii noi, căsătoria fiind unul dintre cele mai importante evenimente din viața oamenilor. Căsătoria se realizează cu acordul familiilor respective, prin acte oficiale la primărie, și apoi la biserică , la realizarea acesteia ținându-se cont de sănătate, frumusețe, vârstă, neamul, caracterul, religia, situația socială, dar și cea materială, mai ales în ultima perioadă.

O funcție   importantă în familie este procrearea, creșterea și educarea copiilor, în Călățea, această funcție fiind îndeplinită mai în toate familiile, deoarece neacceptând întreruperile de sarcină sau adulterul (considerându-le păcate mari) , aveau copii mulți, și trăiau cu principiul că o să aibă atâția copii, câți le rânduiește Dumnezeu, fapt care o bună perioadă de timp a contribuit la sporul natural al populației. În aceiași perioadă, părinții care aveau copii mulți (există familii cu până la 10 copii), nu își făceau probleme de felul în care vor  crește,  ce  vor  mânca,  sau  cum  vor  învăța,  deoarece  trăiau  în  spirit  de  comuniune, înțelegere și ajutor reciproc, astfel că fiecare membru al familiei contribuia la munca pământului, creșterea animalelor, meșteșugărit, culesul plantelor, ori exploatări forestiere, acest lucru aducându-le hrana necesară traiului decent și,  totodată, dacă unul dintre părinți (de obicei tata, pentru că mama sau bunica se ocupau de creșterea și educarea copiilor, inclusiv  educația  religioasă)  avea  loc  de  munca,  automat,  copii  puteau  avea  parte  de școlarizare specializată pe un anumit domeniu.

Dacă în trecut femeile își antrenau fetele în muncile casnice (prelucrarea lânii, confecționarea îmbrăcămintei, coptul pâinii etc.), după cel de-al doilea Război Mondial, situația s-a schimbat, tineretul urmând tot mai frecvent studii superioare, s-a stabilit în orașe, uitând astfel de obiceiurile strămoșești, de practicarea lor.

Situația materială a familiilor din Călățea a dispus vreme îndelungată de pământul pe care călătanii îl munceau. Pentru a putea supraviețui, aceștia și-au împărțit sarcinile pe categorii, astfel ca bărbații făceau munca grea, în timp ce femeile își petreceau mai mult timp in casa și gradină,primăvara și vara,   iar iarna majoritatea timpului îl dedicau confecționării hainelor, țesutului cânepii și a lânii, țesutul pânzei etc.

În ceea ce privește copiii acelor vremi, putem consemna faptul că se maturizau mult mai repede, iar responsabilitățile casei le preluau de la părinții lor, fără ca aceștia să îi învețe în mod direct. Așa se explică și faptul că își întemeiau familii încă de tineri (de la 15 ani).

În urma fenomenului de industrializare, din anii socialismului, când în   Aștileu,Cornet și Dobrești  apare  industria  extractivă,  a  construcției  de  locuințe,  apar  numeroase  locuri  de muncă, care schimbă mult situația familiei. Totodată, alături de locuitorii care aleg să plece la muncă în apropierea comunei, sunt și familii care, în zilele noastre pleacă în străinătate, de unde se întorc cu bani,  își cumpără pământ și construiesc case. Este o epocă ”înfloritoare” pentru Aștileu și Aleșd, localități care ofereau diverse locuri de muncă, aproape în fiecare familie din Călățea fiind unul sau mai mulți salariați care făceau naveta zilnic, la început cu camioanele, iar mai apoi cu autobuzele, astfel că activitățile gospodărești  și agricultura ocupa un  loc  secundar  în  preferințele  localnicilor,  traiul  de  acum  fiind  mai  ușor.  Tot  apariția locurilor de muncă face ca diferența dintre activitatea bărbatului și cea a femeii să se reducă, majoritatea femeilor fiind angajate alături de soți, copiii urmează a fi preocupați de școală,bugetul familiei crește, iar relațiile familiei cu societatea se amplifică.

Portul popular

 Portul  popular,  alături  de  tradiții  și  obiceiuri,  constituie  emblema  lumii  țărănești, acesta fiind, cu siguranță elementul care ne definește ca popor sau care ne diferențiază de alte popoare și, de ce nu?, de orășenii zilelor noastre, care de cele mai multe ori, refuză sa creadă, sau să confirme faptul că aici le este originea.

Portul , oamenilor de pe Crișului Repede , deci și din Călățea, își are originea în portul dacilor, modelul tradițional păstrând aceleași semnificații străvechi, atât în ceea ce privește definirea vârstei, sexului sau situației materiale, cât și grupului social din care făcea parte purtătorul.

Ca orice îmbrăcăminte, la fel și portul țărănesc era colorat în diferite nuanțe, care aveau anumite semnificații, spre exemplu: roșul era utilizat în special de fete, albastrul și roșul, femeile tinere, iar negrul era specific maturității și bătrâneții, aceste trei culori fiind cel mai des întâlnite si folosite de femeile din Călățea, însă doar pentru modele, și nu pentru coloratul în întregime al portului (Bârlea, 1982).

Pentru că nu puteau să poarte aceleași haine oriunde, ele aveau două tipuri de porturi, astfel că, la munca pe câmp, purtau îmbrăcăminte mai simplă, din materiale mai rudimentare, iar când mergeau la nunți, botez, biserică, purtau haine de sărbătoare, pe care bineînțeles le confecționau acasă. La înmormântări, ca și astăzi, purtau de obicei culori închise, precum negru sau gri, în semn de doliu, aceste culori reprezentând tristețe, părere de rău. Existau și familii care își permiteau cumpărarea unor materiale din comerțși chiar haine, însă erau foarte puține, de regulă, în cazul familiilor înstărite, restul   preferând croitul acasă, din materiale proprii (Blaga, Blaga, 2011).

Încălțămintea era la fel , atât pentru femei, cât și pentru bărbați și copii, fiind compusă din obdeli ( din lână sau cânepă) și opinci ( de gumă sau tuluc, adică piele de vițel, care erau purtate la sărbători), mai târziu apărând, însă, țâpelili (ghete înalte) și cipici (pantofi de gumă – cauciuc), pentru femei, iar la bărbați –cizmile de box, cu care se încălțau la joc, sau sărbători

( în cizme se foloseau ștrimfi, adică ciorapi).

 Lenjeria intimă, până pe la finalul perioadei interbelice, nu se utiliza, târziu apărând în comerț budigăii (lenjerie intimă).Singura lenjerie folosită până atunci era cămașa de noapte, pe care o folosea atât femeia, cât și bărbatul.

Piesele componente îmbrăcămintei femeii:

  •  poalele – de cânepă sau in, cu cipcă sau ciur tăiat etc.
  • chimeșe pe sub poale – (combinetă), din cânepă sau in;
  • spăcelu – din cânepă sau in, înflorate sau cu motive geometrice colorate,pe piept, la umeri și pumnari,care pot fi largi sau strânși și încrețiți, mânecă largă și încrețită la umeri
  • Chișchineu (batic,cârpă de lână) – din cânepă (dos), sau din lână (duflă)
  • zadie – putea fi dreaptă, cu fodră, cu bucuri,rotundă, ornamentată pe două sau trei șiruri verticale și paralele ( motive geometrice, de obicei)
  • abreu – din barșin, cu flori și motive geometrice și cu șnur de barșin colorat: galben,albastru, roșu
  • cojocul – la fel ca și labreul, fără mâneci, dar mai lung, din piele de miel, înăuntru cu lână, având ornate pe spate și piept forme geometrice simple
  • buica – făcută din pănură de culoare albastră, ornată cu mărjele de culoare neagră
  • sumanu – din lână, de obicei gri (sur) sau, mai rar, alb.

Pe lângă această îmbrăcăminte, fetele mai purtau, ca podoabe, zgarda, realizată din mărgele, în forme geometrice (purtate de fete și femei tinere), pe mâini se făceau brâncări din pânze fine, viu colorate, prime în cozi (păr împletit).

 Vestimentația bărbaților era mai simplă, formată vara din chimeși și gaci largi de pânză, iar, iarna, din cioareci (nădragi), laibăr, cojoc, suman sau cabat, ori bituși (din piele de oaie). Capul și-l acopereau cu clomp sau cujmă’ (acestea fiind podoabele bărbaților, clomp  cu pene de păun sau de zaică); încălțămintea, ca la femei, era compusă din opinci și obdeli.

 

 Prof. Violeta–Simona GHERMAN

mariusvpopETNOGRAFIE. FOLCLOR. DIALECTOLOGIE

Leave a Comment