VALOAREA PROBATORIE A EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE PSIHIATRICE

In Roua Cerului Nr. 14 by mariusvpopLeave a Comment

Principalul obiectiv al expertizei medico-legale psihiatrice îl constituie determinarea sănătăţii psihice a unei persoane. Cercetarea medico-legală psihiatrică poate aduce un aport considerabil în domeniul criminologiei clinice.

Toate sursele bibliografice menţionează  “Codul lui Hamurabi” ca fiind prima atestare documentară a colaborării medicilor cu justiţia. Dreptul Roman a stipulat premize că nu constituie infracţiune şi nu atrage responsabilitatea fapta antisocială comisă de un bolnav cu tulburări psihice, în sensul alienţiei mintale.

În România primele documente ce conţin elemete de medicină legală le găsim în Pravilele lui Matei Basarab şi Vasile Lupu „Cartea Românească de învăţătură de la Pravilele împărăteşti” : „…cand va fi neştine nebun şi deinafară de minte [..] acestuia să nu-i dea nici un fel de certare“ . Sesizăm astfel prezenta unei micşorări sau a unei non-imputabilităţi a pedepsei alienatului psihic, menţionadu-se in acelaşi act masurile ce se impun in aceste cazuri precum şi respnsabilitatea societăţii de a se ocupa de aceste cazuri în vederea reabilitării semenilor : „[…] nu se cade să îmbie pe drumuri slobod, să aibă pază lângă oamenii săi până se va înţelepţi” .

Rolul expertizei psihiatrice este de a furniza elemente medicale în măsură să prezinte personalitatea psihopatologică a unei persoane care a săvârşit o infracţiune sau să ateste sănătatea mintală în unele cazuri civile.

Sarcina fundamentală este de a aprecia discernământul persoanelor cu referire specială la starea psihică în momentul comiterii faptei.

În efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice trebuie avute în vedere pe lângă stabilirea discernământului şi o serie de alte criterii medicăie mai complexe, cum ar fi: raportul între conştiinţă şi tulburările psihice ale făptuitorului, precum şi dacă tulburările psihice au sau nu legătură de cauzalitate cu actul antisocial.

Discernământul poate fi definit ca „funcţia psihică care se manifestă în capacitatea subiectului de a concepe planul unei acţiuni, scopul ei, ordinea etapelor desfăşurării, savârşirea ei şi rezultatul (consecinţele), care au decurs din savârşirea ei. Este capacitatea subiectului de a organiza motivat activitatea sa”.

Discernământul depinde de de structura personalităţii subiectului precum şi de structura conştiinţei acestuia în momentul comiterii faptei.

Se cunoaşte că temeiul unic şi suficient al răspunderii penale este infracţiunea, iar aspectul uman al infracţiunii îl constituie vinovăţia. Principalul temei al vinovăţiei îl constituie intenţia, iar aceasta se defineşte în funcţie de discernământ.

În consecinţă numai persoana cu discernămînt poate fi vinovată, poate fi responsabilă şi poate fi sancţionată penal. Cunoscând acest adevăr, unele persoane încearcă să evite sancţiunea penală, simulând lipsa discernământului.

Cu toate că unii indivizi se pregătesc intens şi consultă persoane avizate, nu ajung la o simulare fidelă a simptomatologiei unei afecţiuni psihice şi sunt relativ uşor „demascaţi”.

Tulburarea psihopatologică, prin ea însăşi, nu conferă circumstanţe atenuante decât în contextul celorlalte probe care pot oferi convingerea pronunţării de circumstanţe atenuante.

După cum arată Codul de procedură penală (art. 117) expertiza medico-legală psihiatrică este obligatorie în cazul infracţiunilor de omor deosebit de grav, precum şi în cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa de judecată au îndoieli asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

Pentru a stabili o apărare pe motive de boală mintali trebuie să se dovedească clar că, la momentul comiterii actului, partea acuzată acţiona sub influenţa unui asemenea defect de gândire, datorat unei boli mintale, astfel că nu ştia natura şi calitatea actului pe care-l săvârşea sau, dacă îl ştia, nu realiza că ceea.ee face este greşit.

La sfârşitul secolului XIX, legislaţia română aflată în dezvoltare are în vedere conexiunile medicinii legale cu dreptul, astfel Legea din 1852 prevede obligativitatea examinării de către medicul şef al judeţului (care în acelaşi timp era şi medic legist) împreună cu o comisie de medici, a tuturor cazurilor grave. în 1865, „Codul Penal de Instrucţie Criminală” stabileşte rolul medicului într-o serie de cauze judiciare.

Concomitent apar o serie de lucrări cu caracter juridic în care se arată situaţiile când este necesară expertiza medico-legală.

[Continuarea în numărul următor.]

 

Marius Vlad Pop

Jurist, Membru al Ordinului Consilierilor Juridici din România  (O.C.J.R.)

 

Citește ultimul număr al Revistei AICI

mariusvpopVALOAREA PROBATORIE A EXPERTIZEI MEDICO-LEGALE PSIHIATRICE

Leave a Comment